Patricia Luiza Blaj este jurnalist&diversity activist. Pe lângă conținutul vizual și articolele publicate pe propriile platforme, a lansat recent un proiect de suflet: LOUD BODIES – prima companie de haine inclusive din România, ce va produce haine în 15 mărimi, cu prețuri accesibile. Pentru că, indiferent de forma corpului, fiecare om merită ținute pe potrivă, flatante și ingenioase.
Text de Patricia Luiza Blaj
Stylist: Ecaterina Colasîz
Fotograf: Costruț
Mireasă grasă. Mireasa prea slabă. Mireasa cu rochie urâtă. Mireasa cu rochie prea scurtă. Mireasa cu păr prea scurt. Mireasa cu păr prea colorat. Deși există milioane, miliarde de mirese, fiecare cu o personalitate și un suflet unic, pare că există un singur fel de mireasă acceptată: mireasa PERFECTĂ. Printre primele amintiri legate de măritiș pe care le am sunt cele dintr-o emisiune care rula mai demult pe MTV, unde era prezentat parcursul mirilor din ziua 0 până în ziua nunții, cu toate pregătirile și dramele aferente. Ceea ce am observat încă de pe atunci era că, indiferent de pătura socială din care provenea mireasa, de ce cultură aparținea, indiferent de mărimea nunții pe care și-o dorea, toate miresele aveau un lucru în comun: erau nemulțumite de modul în care arătau și făceau toate eforturile pentru a deveni „perfecte“. De la slăbit, la îngrășat, la operații estetice, totul pentru a ajunge la un anume ideal pe care, influențate sau nu (deși e cam greu în ziua de azi să nu fii influențat, dacă e să ne gândim) și l-au setat ca fiind absolut necesar pentru a avea o nuntă de succes. Și aici intervine prima problemă: în loc să definim o Nuntă de succes ca nunta care ne mulțumește pe noi, Nunta perfectă e cea de care sunt încântați invitații. Păi bine, dar acela e momentul tău. E momentul vostru. Chiar contează ce crede mătușa de gradul trei soră cu vărul tatălui din partea fratelui mirelui?! Ghici ce: indiferent cât suflet pui, indiferent câtă muncă depui în a orchestra Nunta perfectă, una dintre mătușile de gradul trei soră cu vărul tatălui din partea fratelui mirelui tot va avea ceva de comentat. Indiferent cât te chinui în viața asta să faci ceva perfect, cineva tot va fi nemulțumit. Cineva tot te va judeca. Așa că de ce să pui atât de multă presiune pe tine pentru a mulțumi pe toată lumea – mai ales în acea zi – când de fapt singura pentru care ar trebui să te străduiești să o mulțumești ești tu?
Voaletă și cercei, 350 lei și 160 lei, ambele KateriniMou.
În raport cu „nunta perfectă“: un motiv recurent în orice film, serial sau realitate e cutia sau albumul cu planurile de nuntă organizate până în cel mai mic detaliu de fete și fetițe încă înainte de adolescență, eventual perfecționate pe parcurs. Eu, recunosc, n-am avut așa ceva. Nu am fost extrem de pasionată de ideea nunții mele, poate și din cauză că părinții mei au divorțat și așa s-a destrămat puțin din magie. În schimb, un lucru care a reușit să mă obsedeze de atunci și până acum, e rochia. Ah, rochia de mireasă… De atunci și până pe la sfârșitul adolescenței, au fost destul de multe „the one“. Rochii de vis, în care mă vedeam pășind către altar – singura problemă era că nu mă vedeam niciodată pe mine, cel puțin nu pe mine cum eram atunci și în nici un caz cum sunt acum.
Rochie Pronovias, 11.150 lei. Cercei Vintage Couture Shop, 100 lei. Voal Otilia Brăiloiu, 300 lei.
Vedeam o Patricia slabă, o Patricia-perfectă-pentru-mine; gândul că aș putea să mă căsătoresc și să fiu grasă în ziua nunții era de neconceput. Gândul că aș putea fi fericită și grasă era de neimaginat. Șapte ani, o tulburare de alimentație și 20 de kilograme în plus mai târziu, pozez pentru prima dată în rochii de mireasă și singurul lucru pe care l-aș schimba la mine e manichiura. Mă imaginez cu unghii roșii la nunta mea. Multă lume mă privește și se minunează că am curajul să fiu eu, să fiu colorată, să fiu îndrăzneață în ciuda faptului că societatea de multe ori desconsideră persoanele grase și și-ar dori să stea mici într-un colț, să nu deranjeze vizual. În fiecare zi primesc mesaje de la oameni care mă întreabă cum reușesc să mă iubesc, cum reușesc să am încredere în mine. Am impresia că mă văd ca pe o excepție, ca pe ceva de neatins – cum să poți să te simți bine în pielea ta când nu ești perfectă, nu?! Dar nu m-am lovit la cap, nu sunt o excepție, nu s-a întâmplat o minune și NU m-am născut așa, o fire pozitivă și încrezătoare. Nu. Am atins un punct atât de jos și nefericit în viața mea, încât mi-am dat seama că dacă nu schimb ceva, nu mai pot trăi în acel mod. Îmi uram corpul de mică.
Mă comparam mereu cu fetele din jurul meu și eu nu eram blondă, nu eram înaltă, nu eram la fel de slabă, aveam dinți ciudați; cu cât mă uitam mai mult, cu atât îmi găseam mai multe defecte. La 16 ani, am ajuns bulimică. Bulimia e o tulburare de alimentație, ceea ce înseamnă că de fiecare dată după ce mâncam, mergeam la baie și mă forțam să vomit ceea ce mâncasem. Am început într-o zi, după ce mă simțeam vinovată că mâncasem prea mult. Am spus că o voi face doar atunci când mănânc prea mult. Am început apoi să o fac și dacă mâncam seara. Apoi și dacă mâncam orice în afară de salată. Apoi și când mâncam salată. În fiecare zi îmi spuneam că sunt OK, că eu nu am o boală sau o problemă, că sunt în control și că mă pot opri oricând; că fac asta doar până când slăbesc într-atât încât voi fi mulțumită. Doar că eu slăbisem aproape 15 kilograme și când mă uitam în oglindă, mă vedeam grasă. Abia acum doi ani, când am văzut niște filmări de la mare din acea perioadă, mi-am dat seama cât slăbisem de fapt.
Accesoriu de păr Kristina Dragomir, 195 euro. Cercei KateriniMou, 250 lei. Voal Otilia Brăiloiu, 300 lei.
Mi-am tot spus că dețin controlul situației – până în ziua în care am rămas cu pumni întregi de păr în mâini. Inițial mi-am spus că e de la stres. Dar nu s-a oprit. A căzut, a căzut și a căzut până am rămas cu jumătate din părul pe care îl aveam în cap. Atunci mi-am recunoscut, pentru prima dată, că am o problemă. În momentul în care am reușit să nu mă mai strecor la baie după fiecare masă, am început, firește, să mă îngraș. Vizibil, parcă în fiecare zi eram mai mare. Mai multă. Mai dezgustătoare. Ajunsesem să îmi fie atât de greață și de rușine cu propriul corp, încât nu mai voiam să ies din casă nici cât să mă duc la facultate. Îmi petreceam zilele în pat, uitându-mă la Neveste Disperate, plângând că eu nu pot fi la fel de slabă ca ele. Că disperată eram oricum. După săptămâni la rând trăite așa – sau mai bine spus, netrăite – mă analizam în oglindă și, pentru prima dată, mi s-a făcut greață de cine am devenit, nu de cum arătam. O victimă. Îmi blamam corpul pentru nefericirea mea, blamam societatea, blamam social media, blamam absolut orice și pe oricine în afară de mine. Atunci, pentru mine, a apărut primul declic: mi-am asumat responsabilitatea pentru viața mea și mi-am impus să nu mai trăiesc ca o victimă închipuită într-o continuă plângere de milă. Am început să caut lucruri care să mă definească mai mult decât ar putea vreodată să o facă un corp „perfect“. Am găsit scrisul. Ceva în mine s-a vindecat când am găsit scrisul și mi-am dat seama că există magie în corpul pe care alegem să îl chinuim atât de mult și că ce alegem să facem cu ea valorează mult, mult, MULT mai mult decât un corp ideal după standardele societății. Magia aceea e iubirea. Iubirea pe care, înainte de toate, trebuie să înveți să ți-o oferi ție. Iubirea pe care te chinui din răsputeri s-o oferi tuturor celor din jur, iubirea pe care i-o oferi din toată inima mirelui tău, pe iubirea aia o meriți în primul rând tu. Sinceră, tulburătoare, din toată inima. Mireasa perfectă ești tu.
